Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Sindromul Stockholm şi contrarietatea relevantă

        de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Amélie Nothomb a câştigat Premiul Strega Europeo 2022 pentru romanul Primul sânge, după ce în 2021 primise Prix Renaudot, ceea ce confirmă ab initio valoarea acestui nou succes de public, aprecierile criticii literare fiind o continuare a certificării statutului de scriitor cu impact internaţional. De la romanul de debut Igiena asasinului (1992), autoarea de origine belgiană a câştigat numeroase distincţii (Marele Premiu pentru roman al Academiei franceze, de două ori Premiul Alain-Fournier şi Marele Premiu Jean Giono pentru întrega operă).

Recentul roman, Primul sânge, a fost inclus în topul celor mai bune 100 de cărţi ale anului 2021 al revistei Lire. Cu aceste repere de apreciere internaţională este firesc interesul lectorului pentru a descoperi unul dintre cele două argumente ale lecturii dirijate de receptarea critică: fie este o continuare a tematicii predilecte din opera scriitoarei, fie este o noutate în formă şi subiect a acestei noi creaţii literare. Constatăm că traducerea în limba română de către Claudiu Constantinescu face ca lectura volumului apărut la Editura Trei (2022) să fie atractivă şi să confirme primul argument, imaginea tatălui, Patrick Nothomb. Aceasta este urmărită dintr-o nouă perspectivă, cea a devenirii unui erou, iar un spaţiu, Pont d’Oye, devine locul iniţierii într-o lume a contrariilor.

Copilul este cel ce va exterioriza prin reacţii cristalizarea unei concepţii despre viaţa în comunitate, definind acest parcurs al devenirii şi al iniţierii.

Ceea ce asigură unitatea naraţiunii este procesul similarităţii şi efectele de atracţie ale acesteia. Copilul este privat de dragostea paternă, iar mama se distanţează vădit de fiu după decesul tatălui. Nimic nu va înlocui sentimentul de iubire pentru soţul său şi va crea distanţa socială inclusiv faţă de familia sa. Pierre Nothomb, întruchiparea lui Patrick Nothomb, tatăl autoarei, va parcurge un drum iniţiatic spre identificare cu sentimentul de care a fost privat: iubirea pentru tatăl său. Din această perspectivă Amélie Nothomb va crea o dublă receptare a mesajului: un prim plan, al evidenţei, imaginea tatălui reconstituită din povestirile familiei şi augumentată de atitudinea negativă a mamei, şi un al doilea plan, al reţelei ideatice de semnificaţii care marchează etapele evolutive ale copilului până la maturitate. Ambele planuri se supun efectelor de atracţie ale similarităţii.

Ideile-pivot care generează reţeaua de semnificaţii sunt: mama – distanţarea emoţională, tatăl – un model pentru copil, soţia suprapune imaginea acestuia cu a copilului, sărăcia vs titlul nobiliar – un baron sărac, poet şi avocat acuzat că soţia şi două fiice au murit din cauza restricţiilor alimentare impuse de el, rubarba – alimentul folosit pentru a salva de la foame familia. Copilul este plasat între trecutul pe care nu îl cunoaşte şi prezentul în care trăieşte o iniţiere în comunitate. Este, în esenţă, concluzia care se detaşează cu uşurinţă: depăşirea solitudinii nu poate fi realizată prin asumarea unui prezent cu enigme.

Şi tot ca un simbol in extremis este imaginea a ceea ce familia săracă a baronului numeşte shtouf: „un mod de viaţă în care se putea supravieţui iernilor din Ardeni. Era vorba de înghesuirea tuturor făpturilor vii dintr-o casă, inclusiv a animalelor, în singura cameră în care acestea puteau încăpea” (p. 62). În lipsa comunicării în mediul elitist îţi doreşti apropierea fizică şi emoţională. „Să-ţi supravieţuieşti propriei copilării rămâne o experienţă darwiniană pentru progeniturile lui Pierre Nothomb” (p.76). Copilul va traversa această experienţă, pasiunea pentru discurs şi lejeritatea memorării textelor îl vor ajuta să-şi atingă scopul în viaţă, profesia de diplomat, dar destinul îl va menţine în zona incertitudinii şi a limitei existenţiale: va fi prizonier şi ameninţat cu moartea până la imaginea finală, a execuţiei.

Amélie Nothomb foloseşte ca pretext al argumentaţiei comportamentale eponimia, personaje ale căror nume proprii ajung să desemneze o altă entitate decât cea pe care au numit-o iniţial: fata de care se îndrăgosteşte Pierre a fost numită de părinţii ei Edith, după numele Edith Cavelli, sora medicală britanică, eroină a Primului Război Mondial. „Eponimia funcţionase: fata vedea în mine un bolnav grav care trebuia salvat, iar instinctul său de benedictină a făcut-o să mă găsească irezistibil de atrăgător” (p. 88). Va fi o dezamăgire după ce află adevărata sa fire. „Contrarietatea relevă personalitatea profundă. Toată lumea se poate înfuria, şi eu la fel ca ceilalţi, dar există un zid de diferenţă între supărarea sănătoasă şi figura ofensată. Aceasta din urmă distruge, în cazul meu, cristalizarea iubirii ”(p. 91). Analiza fizionomiei, mai ales în contextul negativ, dezvăluie esenţa comportamentului persoanei. Pe această filieră a interpretării, autoarea atinge zona efectelor de atracţie ale similarităţii. Pierre va căuta să se regăsească în personajele pe care le consideră modele în jurul său şi le va atribui acele caracteristici pe care şi le-ar fi dorit să le aibă el. Printre factorii care determină atracţia faţă de o persoană este similaritatea: similaritatea opiniilor, similaritatea de personalitate, similaritatea intelectuală. Fenomenul de similaritate-atracţie este de natură corelaţională, ceea ce Amélie Nothomb demonstrează prin crearea scenelor narative în care peronajul-erou tinde să se corelaţioneze cu mediul şi cu actanţii circumstanţiali (familia, iubita, soţia, prizonierii din Congo). În timp ce sunt analizate personajele secundare prin grila de receptare a personajului principal, decurg şi similarităţile cu efect direct cu gradul de atracţie. Pierre luptă de fapt cu ieşirea din starea de „refuzat” de mamă, de „captiv” al iubirii, de prizonier în Congo. Această similaritate creează o emoţie pozitivă: dacă, în lipsa afecţiunii evidente materne, el se ataşează de fotografia în care mama îl ţine în braţe, un mod de suprapunere a clişeelor pentru obţinerea satisfacţiei, în cazul imaginii finale, execuţia iminentă, aflarea în faţa plutonului de soldaţi pregătiţi pentru a-l împuşca, Pierre va dezvolta un sentiment de satisfacţie şi detaşare care va atrage apariţia comandantului care va anula ordinul de execuţie. Autoarea valorifică această teorie a psihosociologilor şi va crea o poveste a împlinirii unui grad ridicat de satisfacţie a similitudinii.

Într-un crescendo bine temperat, romanciera va contextualiza şi sindromul Stockholm, în aceeaşi idee de a sublinia similaritatea şi efectele de atracţie ale similarităţii. Pierre va exersa discursul diplomatic pentru salvarea prizonierilor până la a simţi o plăcere în formularea acestuia, în ciuda eşecurilor repetate în negociere, prizonierii fiind executaţi pe rând. În locul revoltei sau al sentimentului de neputinţă în a persuada adversarul, consulul va resimţi o plăcere a reluării discursului, crezând de fiecare dată în reuşita negocierii. Compensator, el însuşi va fi beneficiarul efectului de atracţie a similarităţii, preşedintele Gbenye va anula execuţia. Ce a simţit personajul -erou o clipă mai devreme de această decizie? „Voi putea trăi moartea din plin, îmbrăţişând-o cu propria-mi tinereţe. Am atins în sfârşit starea mult visată: acceptarea. Mai mult chiar: iubirea destinului. Îmi place până la absolutul propriei mele ignoranţe. Nu-i ăsta cel mai bun mod de a păşi în moarte? ” (p. 133).

Sindromul Stockholm funcţionează până la un punct: se ataşează de criminal, dar nu rămâne supus necondiţionat, într-o adulaţie sau iubire, ci îl va domina prin atracţia similarităţii. Este un efect al persuasiunii şi al autopersuadării. Similaritatea este o sursă de emoţie pozitivă şi un proces fundamental de integrare socială. Este şi tema principală a romanului Primul sânge, decodarea titlului vizând tot emotivitatea, sensibilitatea personajului principal: Pierre leşină de fiecare dată când vede sânge proaspăt. Explicaţia uimeşte: nu are aceeaşi reacţie când vede sânge închegat, cadavre, pentru că acel sânge nu are „suflet”. Ca imagine de final, autoarea recreează starea de similaritate: „În ciuda acelui măcel, Pierre Nothomb n-a leşinat: furia supravieţuirii nu trebuie subestimată. Asemeni celor nouă din zece ostatici, s-a numărat printre cei scăpaţi cu viaţ㔠(p. 137). Este o „ieşire” din tunelul sentimentelor contradictorii, din zbaterea între universul determinat negativ şi acţiunea permanentă de similaritate – atracţie, finalul fiind cel al emoţiei pozitive.

Amélie Nothomb construieşte memorabil o poveste cu multiple şi imprevizibile semnificaţii pentru a aduce în prim plan imaginea tatălui, un elogiu sentimentului patern care este configurat din secvenţe de similaritate cu un model, atingând apogeul prin identificare cu acest model. Stil alert, descrieri sugestive de ambient, definirea unor profiluri psihologice din sinteza cărora se va contura figura paternă, ţinta demersurilor în călătoria iniţiatică, toate poartă amprenta scriiturii autoarei Amélie Nothomb.

Nr. 05 / 2023
Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din 5 aprilie 2023

Şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din 5 aprilie 2023

In memoriam Radu Cosaşu (1930-2023)

Concurs de manuscrise la Festlit Cluj – ediţia a 10-a 7 – 9 iunie 2023

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Puterea dinlăuntrul literaturii
de Gabriel Coşoveanu

Cântă, zeiţă. Simone Weil şi Nietzsche
de Cătălin Pavel

Zi plină de variate tăceri (3)
de Gheorghe Grigurcu

Oportunism, conformism, snobism
de Nicolae Prelipceanu

„Regele Renaşterii artistice româneşti”
de Mihai Ghiţulescu

Alfabet: România – declaraţie de iubire
de Cristian Pătrăşconiu

Viu şi periculos
de Dumitru Ungureanu

Alex Gregora sau vocaţia mântuirii prin poezie
de Florian Copcea

Atotputernicia mangafalei
de Gela Enea

Mareşalii alcătuiesc un tablou care reflectă, prin extensie, personalitatea regelui şi calitatea elitelor de care poate dispune în serviciul său direct
de Tudor Vişan-Miu

Ancheta Ramuri: Literatura şi voinţa de putere

#ImpresiiSenzaţii. Despre cum materia face sens
de Xenia Negrea

Necazuri cu şcoala, laborator de teatru-film
de Daniela Firescu

Poezie
de Dumitru Andreca

Poezie
de Laurenţiu Belizan

Parisul Marthei Bibescu
de Maria Tronea

Mass-media locale în postcomunism: perspective
de Iulian Bitoleanu

Gânduri despre dragostea şi întunericul lui Oz
de Mihai Valentin Vladimirescu

Imaginarul în complexul semantic
de Toma Grigorie

Sindromul Stockholm şi contrarietatea relevantă
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Casa numelor
de Colm Tóibín

Cu Marcel la timpul trecut*
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri